În urma unei înfocate, dar inutile discuţii cu un prieten mai “patriot”, am auzit printre replici expresia “românii, un neam decăzut”…

Îmi scuzaţi insistenţa dar, ca să decazi sau chiar să cazi de undeva, trebuie mai întâi să fi fost sus sau măcar pe drumul spre vârf. Ori, chiar şi în mai vechile şi supăratele mele articole de deconstrucţie istorică, mi-am menţinut viziunea (optimistă) cu privire la români. Suntem, din păcate sau din fericire, o naţiune tânără, care n-a apucat încă să demonstreze mare lucru. Istoria şi voinţa colectivă vor spune dacă vom avea ocazia asta sau dacă vom fi doar o notă de subsol la categoria “şi alţii”. Nu doar că nu am demonstrat prea multe, dar nici n-am căzut prea tare. Cum adică, vrei să spui că românii nu au suferit? vor sări instant naţionaliştii de weekend.

Românii au luptat şi au suferit, la fel cum au făcut-o şi alte mici neamuri balcanice. Ideea însă că am fi un neam ales, constant asuprit de “duşmani”, e o tâmpenie, una pe care o spun şi bulgarii şi sârbii şi croaţii despre propriile naţiuni. Istoric vorbind, e un miracol că ne-am păstrat identitatea şi poate ar trebui să fim mândri de asta, nu să ne martirizăm inutil. Să începem însă cu prima perioadă de aşa-zisă glorie a poporului român: Dacia! Glumesc, n-are niciun sens să începem cu dacii pentru că dacii nu au absolut nicio legătură cu poporul român modern. Burebista nu a avut un “imperiu dac”, ci un imperiu personal, o uniune de triburi greu de identificat, la fel cum nici Decebal n-a controlat “România”. Istoricii se feresc să vorbească despre daci ca despre un singur “popor”, pentru simplul motiv că dovezile istorice lipsesc, iar influenţele tracice şi celte sunt greu de separat. De altfel, chiar dacă luăm în calcul retragerea aureliană, e puţin tras de păr să vorbim despre “români” în primele secole ale erei noastre. Da, ştiu, argumentul ăsta ne-a folosit în dezbaterile cu adepţii teoriei lui Roesler, dar chiar n-are sens să ne cramponăm de acuzaţiile unui alt popor frustrat istoric.

După câteva secole pline de adrenalină şi invazii de triburi cu nume dubioase (avari, gepizi), teritoriul locuit astăzi de români a intrat încet-încet în componenţa marilor regate ale vremii. Asupriţi? La nivelul omului de rând, foarte probabil! La nivel politic: nici pomeneală! Românii din teritoriile pe care astăzi le considerăm ale noastre nu se organizaseră mai deloc, formaţiunile statale menţionate în documentele vremii fiind improvizaţii determinate de contextul politic. Da, românii erau acolo, dar nu şi statele româneşti. Ulterior, prin mişcări interne şi intervenţii externe, în secolul XIV, am avut şi două ţărişoare pe care le considerăm precursoare ale României moderne. Două tărişoare a căror relaţie de-alungul timpului a fost destul de complicată. Să nu uităm că, ulterior, în vremea lui Ştefan cel Mare, rivalitatea dintre valahi şi moldoveni s-a transformat de câteva ori în conflict deschis. Două sute de ani mai târziu, Brâncoveanu şi Cantemir aveau acelaşi tip de relaţie tensionată. Unirea politică orchestrată anterior de Mihai Viteazu (unire înfăptuită în numele unui suzeran, nu a unui ideal naţional) nu a avut un impact istoric semnificativ. Simbolistica unionistă a apărut la mult timp după moartea domnitorului amintit.

Normal că nu se puteau uni! vor striga micii istorici. Ţările Române erau poarta Imperiului Otoman către Europa! Din păcate, şi asta e o mică invenţie de manual. Poarta turcilor către Europa a fost mai mereu Belgradul, motiv pentru care victoria lui Iancu de Hunedoara ar merita sărbătorită ceva mai des şi mai fastuos decât micile victorii (şi războaiele pierdute) ale altor domnitori români. Dacă ne uităm şi la lipsa moscheilor şi la alte mici favoruri istorice, am spune că turcii au fost destul de blânzi cu noi (cel puţin în primul secol de “asuprire”). Sigur, au existat domniile fanariote, dar câte dintre ele au fost cu-adevărat dăunătoare şi câte au fost “rele” pentru simplul motiv că erau străine? Nu, domnia otomană n-a fost ceva benefic, dar a fost mult mai relaxată decât ar fi putut fi.

Deşi oameni cu viziune existaseră şi înainte, de-abia din secolul XIX vorbim despre un spirit românesc comun în ambele ţări, puternic influenţat de naţionalismul german. Nu, nu eram singurii pe care-i apucase dorul de independenţă şi unire, dar am fost printre cei mai norocoşi. Norocul românesc nu s-a limitat numai la “ce bine că nu ne-au tras-o ăia”. După deşteapta, dar riscanta manevră cu alegerea lui Cuza, am reuşit să “scăpăm” şi cu aducerea principelui străin şi apoi să ne cucerim independenţa în cadrul a ceea ce a fost, în esenţă, un război ruso-turc. Pierderile româneşti au fost imense, dar în parte şi datorită unor greşeli strategice. În orice caz, România devine un stat, locuit treptat de o naţiune, nu de o serie de ppoare.

Ulterior, după nişte războaie balcanice în care am furat o părticică din Bulgaria (Cadrilaterul, o fâşie de pământ care n-a fost niciodată românească), am participat în mod complet dezastruos la Primul Război Mondial. Rezultatul? Şi mai multe teritorii locuite de români se alătură statului recent format. Perioada interbelică a fost văzută de mulţi ca un fel de apogeu civilizaţional al României, ideal de care cei 22 de ani au fost departe. Chiar dacă artele păreau a merge în direcţia bună, iar economia îşi revenea treptat, problemele masive sociale şi politice făceau din România un stat instabil. Sigur că interbelicul, gazda multor contradicţii şi a atâtor tirani, pare o perioadă extraordinară în comparaţie cu primii ani de comunism (cu toţi de fapt), dar aici e doar plăcerea sadică de a ne raporta la răul mai mic.

Acum vine şi momentul “decăderii”: Al Doilea Război Mondial, când am pierdut Basarbia şi alte câteva teritorii. Dureros? Cu siguranţă! Distrugător? Nici pe departe. Adevăratele traume au venit după pactul Ribbentrop-Molotov: când am decis să ne alăturăm părţii învinse, când am pierdut sute de mii de tineri în nişte ofensive prost gândite şi când era să fim şterşi de pe faţa pământului de încăpăţânarea unui ofiţer. Problema României nu a fost că a întors armele (dacă Antonescu nu era arestat, România risca să nu mai existe), ci că le-a ridicat de la bun început în direcţia greşită. O poziţie de neutralitate defensivă care să ne fi permis să reacţionăm atât la ocuparea Transilvaniei, cât şi la furtul Basarabiei, ne-ar fi asigurat cu siguranţă… demolarea ca stat, pe perioada războiului. După înfrângerea germană însă, puteam beneficia de condiţii similare celor obţinute în Primul Război Mondial (sau măcar de puţină demnitate), în loc să devenim o altă Matrioska.

Chiar şi aşa, Al Doilea Război Mondial ne-a lăsat “numai” cu câteva pierderi teritoriale (pe care nu le aveam de foarte multă vreme, dacă e să fim sinceri) şi cu o generaţie distrusă definitiv. Ne-a lasat apoi cu intelectuali pierduţi prin închisori şi gulaguri, cu o stare de permanentă nelinişte şi cu ani buni de asuprire. Rău? Cu siguranţă! Putea fi mai rău? Da, puteam fi Republica Sovietică România până prin anii ’90. Atunci ar fi început conflictul etnic dintre cei 30% ruşi pe care U.R.S.S. i-ar fi adus aici pentru a compensa pentru epurările şi deportările prelungite care cu siguranţă ar fi avut loc. Am fi putut fi o Republica Moldova mai mare, fără prea mult efort din partea invadatorilor estici.

Ulterior, ruşii şi comunismul ne-au lovit din plin, dar nu am fost nici prima şi nici ultima naţiune infectată de ciuma roşie. Deşi din ce în ce mai mulţi oameni sunt loviţi de senilitate şi nostalgie, e de observat că, nici între naţiunile comuniste, România nu s-a remarcat în mod deosebit. Exceptând episodul din 1968 (care i-a adus beneficii enorme de imagine lui Ceauşescu), ţara noastră nu a ieşit atât de mult din tipare pe cât am vrea să credem. După o Revoluţie zgomotoasă şi necesară, dar manipulată şi incompletă, perioada de tranziţie a fost un şoc pentru mulţi. A fost o perioadă marcată de traumatizantele mineriade şi de furtul generalizat ai cărui autori sunt prea bătrâni sau prea bine înfipţi pentru a mai fi închişi. Să nu uităm apoi de dezamăgirea ţărănistă, dezamăgire urmată de infiorătoarea epocă Năstase.

Chiar după acest lung şir de eşecuri, România încă există, e membră NATO şi UE şi, de bine de rău, are un conducător ales prin vot popular (indiferent cât de corecte sau reprezentative ar fi alegerile). Ca popor, avem bagajul mai multor secole de lupte şi încercări. Ca stat modern, suntem încă tineri. Am servit o porţie sănătoasă de alegeri proaste şi trădări colective, dar, în ciuda pesimismului generalizat, în ultimii ani, trendul istoric a fost unul ascendent. De acord că puteam fi mai mult şi că, din cauza unor indivizi mici cu ambiţii mari, am pierdut două decenii de dezvoltare după ’89 şi încă vreo patru înainte. Totuşi, ca să cazi şi să decazi, trebuie să fi fost într-adevăr mare…

(Acum un secol, cam asta însemna “Marea Britanie”. Sursa Imaginii).

Nu, nu o să vă dau exemplul Greciei sau al Italiei, pentru că nici vechii greci şi nici romanii nu au legătură cu actualii greci sau italieni. Nici măcar exemplul armean nu are ce căuta aici, în ciuda măreţiei antice, a trecerii pintr-un genocid şi a mileniilor de rezistenţă. Să ne uităm însă la ultimii asupritori ai celor din urmă, la turci, dacă tot i-am amintit. În secolul XIX, Imperiul Otoman pierde în numai 40 ani aproape jumătate din teritoriu şi cam tot atâta populaţie. Vorbim despre teritorii pe care turcii le stăpâneau de câteva secole bune şi care, din punct de vedere politic, dar şi cultural, ajunseseră să fie considerate “turceşti”. Trecem acum peste relaţia noastră cu “Înalta Poartă” şi peste faptul că Imperiul Otoman era considerat de multă vreme “Bolnavul Europei” (Problema Orientala). Îmi închipui însă cum era să fi fost un tânăr funcţionar al perioadei sau chiar un ţăran turc. În câţiva ani, aveai nevoie de acte speciale pentru a-ţi vizita “rudele din provincie” şi, din reprezentantul unui stat mare, ajunseşi omul care se ploconea în faţa britanicilor sau, mai grav, a ruşilor. Indiferent de cum apăruse bătrânul imperiu ca stat, trebuie să fi fost dureros să-ţi vezi ţara năruindu-se.

Să ne uităm şi la Austria, Ungaria şi alte pete de pe harta Europei moderne, nume la auzul cărora tremuram şi noi şi alţii cu secole în urmă. Marea Britanie se consideră şi acum Imperiu, deşi nu e altceva decât o insulă foarte zgomotoasă şi mereu în pragul referendumului. Nu spun că merită să plângem de mila vreunui fost imperiu, mai ales când căderea lor a dus la apariţia noastră. Spun doar că şocul unora a fost cu mult mai mare decât al României. Până la urmă, nici nu trebuie să fii o naţiune însetată de pământuri, pentru a fi rupt în bucăţi de timp şi istorie. Să ne uităm puţin la fosta Iugoslavie şi la Serbia de acum. Nici Finlanda n-a fost foarte fericită după Al Doilea Răboi Mondial, cum de altfel n-a fost niciuna dintre naţiunile direct implicate în conflagraţie.

Drept concluzie, deşi nu am fost feriţi de bocancul istoriei, am fost printre norocoşii care i-au supravieţuit. O naţiune fără o mare influenţă istorică, dar şi fără traume care să o distrugă iremediabil. Cu alte cuvinte, am putea să ne văităm mai puţin şi să ne străduim mai mult. Nu de alta, dar am mai căzut de pe scăunel şi în secolele trecute şi uite că încă suntem în viaţă.

P.S: Ca regulă generală, deşi politica este cea care scrie istoria, istoria nu poate justifica politica, nu în 2015 cel puţin. Acţiunile tale politice nu pot avea baze precum “acum 200 de ani aşa stăteau lucrurile“. Va fi întotdeauna nevoie de mai mult. Bine, asta dacă nu cumva eşti Rusia, caz în care nu ai nevoie decât de mai multe tancuri.